Tinerii vremurilor de pe urma. Ultima si adevarata razvratire


Coperta Tinerii vremurilor de pe urma. Ultima si adevarata razvratire -  Monah Andrew Wermuth Monah John Marler

Autor :

Editura Sophia

Pret :   10.80 lei


 bucati





Traducere din limba engleza de Felix Trusca Această carte se referă înainte de toate la experienta mortii spirituale, datorate vidului produs de anticultură, care, prin manifestările ei exterioare, poate încă seduce imaginatia si domina aspiratiile. Din moartea duhovnicească nu se poate iesi decât prin învierea descoperită în Hristos. Cuprins: Prefaţă la ediţia românească Introducere Partea I: ORIGINEA NOASTRĂ Capitolul 1: Fiii războiului Capitolu...


Format: 13 x 20 cm
240 pagini

Traducere din limba engleza de Felix Trusca

Această carte se referă ?nainte de toate la experienta mortii spirituale, datorate vidului produs de anticultură, care, prin manifestările ei exterioare, poate ?ncă seduce imaginatia si domina aspiratiile. Din moartea duhovnicească nu se poate iesi dec?t prin ?nvierea descoperită ?n Hristos.

Cuprins:
Prefaţă la ediţia rom?nească
Introducere
Partea I: ORIGINEA NOASTRĂ
Capitolul 1: Fiii războiului
Capitolul 2: Apostazia
Partea a II-a: MOARTEA NOASTRĂ
Capitolul 1: Urmările
Demenţa
Capitolul 2: Copiii demenţei
Sexul ? Drogurile ? Violenţa
Capitolul 3: Tirania modei
Frumuseţe diformă ? Dincolo de limita absurdului ? Apatia ? Experierea ocultului
Capitolul 4: Nimic şocant
Noua ordine mondială ? Ultimul genocid ? Apocalipsa
Partea a III-a: ?NVIEREA NOASTRĂ
Capitolul 1: Adevărul
Căutarea ? Sufletul ? Existenţa lui Dumnezeu ? Revelaţia ? ?ntruparea ? Fiul lui Dumnezeu ? Calea, Adevărul şi Viaţa ? Crucea ? ?nvierea ? Treimea ? Creştinismul ortodox al Răsăritului
Capitolul 2: Iubitorii de Adevăr
Monahul Antonie din Egipt ? Cuvioasa Evdochia ? Monahul Moise Etiopianul ? Xenia, rătăcitoarea fără de adăpost ? Monahul Paisie ? Monahul Gherman ? Bătr?nul Mihail ? Noii martiri Ierotei şi Serafim ? Cei şaizeci de preoţi martiri ? Preotul-monah Gavriil ? Arhiepiscopul Ioan ? Monahul Seraphim Rose ? Ieromonahul Andrei (Kurashvili) ? Noul martir Constantin Oprişan
Capitolul 3: Ultima şi adevărata răzvrătire
Trupul şi sufletul ? Simţurile ? Patimile ? Virtuţile ? Rugăciunea ? Inima ?ndurerată ? Cei trei duşmani ? Cuv?nt de ?ncheiere
Anexe:
St?nca Monahului ? un refugiu pentru tineri ? Introducere ? ?nceputul ? Pocăinţa unei tinere băştinaşe ? Dob?direa lui Dumnezeu ? Suflet schimbat ? Un moment deosebit ? Supradoza ? Monahul Efrem ? Consumatorul de droguri şi sf?ntul
Bibliografie

Capitolul 3: Ultima şi adevărata răzvrătire
Din ziua ?n care Dumnezeu S-a făcut trup şi a fost răstignit p?nă astăzi, ??mpărăţia cerurilor se ia prin străduinţă, iar cei ce se silesc pun m?na pe ea?110. Răspunsul la ?ntrebarea ?de ce?? ne-a fost revelat, iar acum noi trebuie să luăm ?mpărăţia Cerurilor silindu-ne prin credinţă, nădejde şi dragoste. Acum e timpul ultimei şi adevăratei răzvrătiri.
Nu mai suntem fiii războiului, fiindcă acum cunoaştem calea, adevărul şi viaţa; şi astfel, ?n inimile noastre, războiul omului ?mpotriva lui Dumnezeu a ajuns la sf?rşit. Singurul mod de a ne mai manifesta violenţa e acela de a ne hotăr? să murim pentru adevăr. De aici ?nainte ?ncepe războiul nevăzut. Aceasta e lupta de o viaţă ?mpotriva patimilor şi viciilor dinlăuntrul nostru. E războiul ?mpotriva păcatului, care are ca scop dob?ndirea virtuţii. Acest război nevăzut ?ncepe şi se sf?rşeşte cu ultima şi adevărata răzvrătire.
Desprinderea de lume este uşa către libertatea acestei răzvrătiri, ?n timp ce cheia care deschide uşa este asceza. Asceza este practica dob?ndirii virtuţii prin osteneală spirituală şi trupească: post, rugăciune, priveghere, liniştire şi austeritate. Osteneala constă ?n a te desprinde de această lume efemeră şi de plăcerile ei, pentru a dob?ndi pacea veşnică a celeilalte lumi ? ?mpărăţia cerurilor. Răzvrătirea ?mpotriva acestei lumi, care ?ncepe pe c?mpul de luptă din propriile noastre inimi şi ?n propriile noastre suflete şi trupuri, este singurul izvor al adevăratei libertăţi.
Pentru a ?nţelege ce este ultima şi adevărata răzvrătire trebuie să avem o ?nţelegere asupra noţiunilor de trup şi suflet, simţuri, patimi, virtuţi, rugăciune şi suferinţă. Vom ?ncepe cu aspectele care ?nglobează existenţa umană.
Trupul şi sufletul
Există două aspecte ale vieţii umane: cel al trupului şi cel al sufletului. Ambele lucrează ?mpreună conform voii omului. Trupul este mijlocul prin care se manifestă sufletul, iar sufletul este cel prin care trupul are viaţă. Aşadar, desprinderea de lume trebuie să fie at?t cu trupul, c?t şi cu sufletul, dacă dorim a fi biruitori.
Trupul este format din diferite organe, fiecare ?ndeplinind o anumită funcţiune, indispensabilă vieţii trupeşti. Trupul are trei sisteme de bază: sistemul digestiv, sistemul osteo-muscular şi sistemul nervos. C?nd acestea funcţionează corect, ?ntr-o str?nsă relaţie unul cu celălalt, trupul este sănătos şi viaţa nu este ?n primejdie, dar c?nd armonia lor este dereglată, trupul se ?mbolnăveşte şi viaţa este ?n primejdie. Această regulă se aplică şi sufletului.
Sufletul este definit şi el de trei aspecte: mintea, voinţa şi inima sau duhul. Prin minte se ?nţelege activitatea mentală, g?ndurile cuiva. De ?ndată ce ai perceput ceva cu simţurile, imaginaţia şi memoria ?ncep să lucreze. Nimic nu poate intra ?n suflet fără imaginaţie şi memorie. Dacă ceva nu este depozitat ?n memorie, nu vei putea să-ţi imaginezi acel lucru, g?ndindu-te de unul singur la el. G?ndurile nu se formează niciodată direct din suflet. Astfel, g?ndul ?nsuşi care iese din suflet se supune legilor sufletului.
Al doilea aspect al sufletului, voinţa, este cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu. Prin darul voinţei libere luăm hotăr?rea vitală de a crede ?n Dumnezeu sau de a crede ?n Nimic. Aşa cum trupul moare şi se descompune, la fel şi sufletul se poate descompune. Acest lucru se ?nt?mplă c?nd, prin voia noastră liberă, ?l respingem pe Dumnezeu. Datorită acestei libertăţi totale, omul şi-a creat propriile sale lanţuri şi, ?n aceste legături fiind, ?şi revendică mereu libertatea. Acesta este motivul pentru care libertatea este un dar desăv?rşit şi totodată ?nfricoşător.
Al treilea aspect al sufletului, inima, este miezul existenţei omului. Este numită, de asemenea, şi duh sau partea cea mai ?naltă a sufletului. Nu este deloc ?nt?mplător că duhul a primit numele de inimă, căci organul fizic numit inimă este, de asemenea, şi centrul vieţii trupului. Inima sau duhul, ca putere care vine de la Dumnezeu, este cea care ?l cunoaşte pe Dumnezeu, ?l caută pe Dumnezeu şi numai ?n El ?şi află odihna. Cu un anumit sentiment duhovnicesc lăuntric, care ?şi dovedeşte provenienţa din Dumnezeu, duhul ?şi ?nţelege completa dependenţă de El şi se simte obligat să placă totdeauna lui Dumnezeu şi să trăiască numai pentru El şi prin El.
Cele mai vădite manifestări ale acestor mişcări ale inimii sunt:
1) Frica de Dumnezeu. Toţi oamenii, pe orice treaptă de dezvoltare s-ar afla, ştiu că există o fiinţă supremă ? Dumnezeu ? Care a creat totul şi că ei depind de El ?ntru totul. Aceasta este credinţa ?nnăscută din inimile oamenilor.
2) Conştiinţa. Opinia contemporană despre conştiinţă susţine că ea e un concept construit şi impus de societate, care trebuie să fie distrus. A spune aceasta este ca şi cum am spune că trebuie să ne nimicim fără milă propriul suflet, deoarece conştiinţa este glasul lui Dumnezeu din ad?ncul inimii, care ne şopteşte ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ceea ce este plăcut sau neplăcut lui Dumnezeu. ?n aceste vremuri deplorabile de ?nrobire a spiritului, am ajuns insensibili faţă de propria noastră conştiinţă şi nu mai auzim cu claritate ce este bine şi ce este rău. Deci scopul nostru este să devenim mai sensibili la glasul conştiinţei.
3) Dorul după Dumnezeu. Acesta este exprimat de dorinţa universală către binele suprem şi se observă mai clar ?n nemulţumirea generală faţă de această lume. Ce semnificaţie are această nemulţumire? Aceea că nimic din cele create nu poate satisface năzuinţele inimii. Duhul sau inima provenind de la Dumnezeu ?l caută pe Dumnezeu, doreşte să-L guste pe Dumnezeu şi, convieţuind cu El ?n comuniune, ?n El ?şi găseşte pacea. C?nd găseşte această pace se linişteşte, dar dacă nu a ajuns să o aibă, nu se poate linişti.
Simţurile
Viaţa fiinţei umane este foarte complexă şi, ?n acelaşi timp, foarte simplă. Fiinţa umană este templul lui Dumnezeu. Prin voinţa noastră liberă putem să p?ngărim acest templu sau să-l păstrăm ca pe o comoară. ?n secolul al XIX-lea, Sf?ntul Ignatie Briancianinov, scriitor ortodox de origine rusă, s-a exprimat ?n legătură cu taina trupului uman astfel:
?C?nd mintea şi inima devin sălaş al lui Dumnezeu, atunci sufletul şi trupul devin sălaşul Lui. ?nsă templul lui Dumnezeu se strică şi se distruge c?nd trupul cade ?n atracţii senzuale şi c?nd mintea şi inima intră ?n dialog cu cel rău?
Lupta vieţii duhovniceşti ?mpotriva p?ngăririi acestui templu este arătată prin cuv?ntul ?trupesc? ce desemnează simţurile: văz, auz, miros, gust şi pipăit. Un monah din secolul al XIX-lea de la Muntele Athos, Sf?ntul Nicodim, spunea:
?Cu toate că acum trupul ?nclină ?n mod firesc spre satisfacerea plăcerilor simţurilor, el este stăp?nit, condus şi ţinut ?n fr?u de minte?.
Şi pentru a continua ideea, un monah din Palestina secolului al IX-lea, Sf?ntul Ioan Damaschin, spunea:
?Aceasta este diferenţa dintre un suflet raţional şi unul iraţional. Cel iraţional e stăp?nit şi condus de trup şi de simţuri, ?n timp ce sufletul raţional stăp?neşte şi conduce trupul şi simţurile. Adevăratul tău sine nu e trupul văzut, ci sufletul nevăzut?.
Ştiind toate acestea, e limpede că simţurile trupeşti ? văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul ? sunt uşile sufletului. C?nd sunt folosite ?n mod greşit, aceste uşi ?ncătuşează sufletul. Sf?ntul Ignatie Briancianinov afirmă: ?Ochii sufletului sunt mintea?. Aceasta dovedeşte că este absolut necesară păzirea at?t a simţurilor, c?t şi a minţii.
?n vremurile noastre, adevărul despre partea nevăzută a vieţii nu numai că a devenit ?demodat?, dar e cu totul neluat ?n seamă. Dispreţuind aceste principii de viaţă, lumea a căzut ?n superficialitatea oferită de senzualitate şi astfel sufletul omului modern s-a p?ngărit şi s-a nimicit ?n sine. Dar, o dată ce am ?nţeles aceste principii, trebuie cel puţin să reconstruim propriul nostru suflet prin paza simţurilor, a minţii şi a inimii.
Atunci c?nd privim lucruri rele cu ochii noştri, răul acela ni se imprimă ?n suflet. C?nd ascultăm muzică satanică, sunetele răului ni se imprimă ?n suflet, iar g?ndurile şi imaginaţia nu ne mai dau pace. Apoi răul ne conduce la ?mplinirea faptelor rele ale pierzării. ?n scurtă vreme ne vom distruge şi trupul, şi sufletul, şi inima.
Sf?ntul Ioan de Kronstadt, misticul care a trăit p?nă la ?nceputul secolului al XX-lea, ajunsese la o incredibil de profundă ?nţelegere a simţurilor omului şi a acţiunii lor asupra sufletului şi dob?ndise o asemenea sensibilitate, ?nc?t cunoştea, cu ajutorul lui Dumnezeu, inimile oamenilor şi chiar g?ndurile lor. El a spus despre influenţa muzicii asupra sufletului:
?Nu te lăsa sedus de sunetele melodioase ale vreunui instrument sau ale unei voci, ci vezi, după efectul lor asupra sufletului, sau după cuvintele c?ntecului, care este natura duhului lor. Dacă sunetele produc ?n sufletul tău simţăminte paşnice, curate şi sfinte, atunci ascultă-le şi hrăneşte-ţi sufletul cu ele. Dar dacă ?ţi răscolesc patimile, nu le mai băga ?n seamă şi leapădă-te de ele, at?t de sunete c?t şi de duhul lor?.
Aceasta este esenţa războiului nevăzut: păzirea curăţiei inimii. Păzind curăţia inimii, păzeşti de fapt locul unde sălăşluieşte Dumnezeu. Un ascet din secolul al XIX-lea, Teofan Zăvor?tul, rezumă această luptă astfel:
Există o singură modalitate de a ?ncepe: aceea de a ?mbl?nzi patimile. Ele nu pot fi stăp?nite de suflet dec?t prin păzirea inimii şi cu ajutorul conştiinţei. ?n consecinţă, c?nd inima omului s-a curăţit de patimi, el va dedica tot timpul său rugăciunii şi luptei ?mpotriva g?ndurilor şi numai atunci va putea privi spre ?mpărăţia cerurilor cu ochii săi trupeşti sau contempla cu ochii duhovniceşti ai sufletului, rug?ndu-se ?n curăţie şi ?n adevăr?.
Patimile
După cum lanţurile ?l privează de libertate pe cel ?ntemniţat, tot aşa şi patimile ?l opresc pe iubitorul de adevăr de la convorbirea cu Dumnezeu. A vorbi despre patimi nu este un lucru uşor, ?ntruc?t patimile şi viciile au primit numele virtuţilor, iar virtuţile au primit numele viciilor.
Cuv?ntul ?patimă? vine din latinescul passionis care ?nseamnă ?suferinţă?. ?n limbajul contemporan, cuv?ntul a căpătat semnificaţia unei iubiri romantice, căci patimă ?nseamnă de asemenea şi ?emoţie intensă, copleşitoare?. Totuşi, sensul adevărat al cuv?ntului este ?suferinţă?. Suferinţa patimii este suferinţa pe care lumea noastră căzută o promovează prin intensa şi copleşitoarea atracţie pentru viciu. Pe scurt, putem spune că suferim din cauza păcatului şi astfel nu suntem liberi. Pentru a putea ?nţelege patimile şi despătimirea trebuie să ?nţelegem robia şi libertatea ?n ambele sensuri, văzut şi nevăzut. C?nd devenim victime ale patimilor suntem robii propriului nostru trup şi robi ai acestei lumi. Dar c?nd suntem despătimiţi nu există graniţe ale libertăţii noastre, at?t ?n lumea ?nconjurătoare, c?t şi ?n ad?ncul propriei noastre inimi. Duhul lui Dumnezeu este duhul libertăţii. Aceasta este adevărata libertate şi adevărata pace pe care lumea nu ne-o poate da şi nici ?nţelege. Astfel, dacă Dumnezeu este Adevărul, atunci c?nd ?veţi cunoaşte adevărul, adevărul vă va face liberi?118. Răspunsul şi cheia vieţii se află ?n libertatea de a-L vedea, a-L cunoaşte şi a-L iubi pe Dumnezeu.
?Ceea ce omul iubeşte, aceea ?şi doreşte cu adevărat; şi ceea ce doreşte, aceea se luptă să dob?ndească?, spunea un monah şi mistic din secolul al IV-lea, Avva Evagrie. Acesta este primul principiu pe care trebuie să şi-l ?nsuşească cineva cu temeinicie dacă doreşte să-şi ?nţeleagă şi să-şi biruiască patimile şi viciile. Omul ?l poate dori şi iubi pe Dumnezeu, sau poate dori şi iubi ceea ce se ?mpotriveşte lui Dumnezeu. Nevoia stringentă pentru o astfel de luptă ?mpotriva propriilor noastre patimi şi vicii este foarte clară, căci nu avem dec?t două căi pe care le putem alege: a patimilor sau a nepătimirii, a robiei sau a libertăţii, a lui Dumnezeu sau a lumii acesteia.
Există opt patimi principale, care se nasc ?n această ordine: lăcomia p?ntecelui, pofta trupului, avariţia, m?nia, ?ntristarea, tr?ndăvia, slava deşartă şi m?ndria. Acestea sunt patimile de bază care dau naştere la nenumăratele vicii şi păcate care stăp?nesc lumea. Cele opt patimi sunt ca zalele unui lanţ care duc către groapa ?nrobirii. ?n general, fiecare patimă căreia te-ai predat dă naştere la următoarea şi aşa mai departe, ?n lanţ. Ele nu sunt ?n legătură una cu alta după vreun anumit model bine determinat, căci fiecare suflet reacţionează ?n mod diferit la patimi.
Patima ?şi are originea şi mişcarea de ?nceput ?ntr-un g?nd şi se dezvoltă ?ntr-o succesiune de şase mişcări, p?nă c?nd ?şi atinge scopul final: ?nrobirea faţă de viciu. ?nsă ?naintea ?nrădăcinării g?ndului pătimaş, se ?nt?mplă un lucru esenţial: slăbirea credinţei119. După ce slăbeşte credinţa, următoarele şase stadii ?şi urmează cursul ?n procesul ?nrobirii sufletului:
1. Sugestia este un simplu g?nd care vine din afară şi care strecoară ideea unei dorinţe rele. Sunt două cauze ale apariţiei sugestiei iniţiale: una este exterioară, naturală, iar cealaltă este pricinuită de influenţa celor răi şi a duhurilor rele. Sugestia esste independentă de voia omului şi de aceea este considerată nevinovată sau nepătimaşă. Dacă nu e atrasă ?n mod conştient şi voluntar, nu este ?ncă păcat.
2. ?nsoţirea este stadiul cel mai important, fiindcă e convorbirea voluntară cu g?ndul cel rău, d?ndu-i posibilitatea de a intra ?năuntru, primindu-l şi ţin?ndu-l ?n minte. Atenţia ?nsoţeşte g?ndul şi se desfată cu el. Pentru a putea tăia dezvoltarea ulterioară a răului, a-l ?ndepărta din minte şi a nimici ?nchipuirea cea rea, omul are nevoie să-şi adune atenţia printr-un efort al voinţei libere.
3. Consimţirea este acceptarea g?ndului şi, prin urmare, o supunere faţă de el. Consimţirea este absenţa respingerii hotăr?te a g?ndului, datorită căreia voinţa e atrasă din ce ?n ce mai mult de viciu şi de imaginile lui rele din minte şi simte satisfacţie prin ele. Echilibrul sufletului e distrus cu desăv?rşire şi sufletul se predă g?ndului, pierz?ndu-şi libertatea. Păcatul a fost comis ca intenţie, cu toate că ?ncă n-a devenit faptă.
4. Lupta este ?mpotrivirea la rău ?nainte de a se manifesta ca faptă. De cele mai multe ori, acest stadiu lipseşte din procesul evolutiv al patimii, mai cu seamă c?nd omul e obişnuit să se predea g?ndurilor şi imaginilor rele, av?nd obişnuinţa păcatului gravată ?n suflet.
5. ?nrobirea e deja patimă; ea este ?ntemniţarea şi ?ncătuşarea ?n viciu. Nu voinţa este cea care stăp?neşte acum g?ndul rău, ci g?ndul rău stăp?neşte voinţa, care ?şi cheltuieşte ?ntreaga energie şi atenţie ?n folosul patimii. Astfel, patima şi viciul devin obiectul emoţiilor şi iubirii, iar această iubire rea devine familiară. Ea ajunge să fie raţiunea existenţei noastre de fiecare zi, iar iubirea de Dumnezeu şi de oameni devine obiectul unei uri ascunse. Temniţa viciului devine rece şi ?ntunecată, iar putrefacţia sufletului ?şi continuă lucrarea.
Omul nu trebuie să permită ca acest lucru să se ?nt?mple, ci trebuie să se lupte cu patimile, folosindu-se de cele mai dificile strategii, ceea ce este echivalent cu a-şi duce crucea. Sf?ntul Isaac Sirul, un pustnic din secolul al VII-lea, spunea:
?Această purtare a crucii e de două feluri: prima constă ?n ?ndurarea lipsurilor şi nevoinţelor trupeşti, care e inevitabilă ?n lupta cu patimile; cealaltă constă ?n meditaţia despre Dumnezeu şi vieţuirea ?n rugăciune, şi este numită contemplaţie. Prima ? purtarea crucii trupeşti ? curăţă partea pătimaşă a sufletului, ?n timp ce a doua ? contemplaţia ? aduce lumină sufletului?.
Virtuţile
Omul care a reuşit cu ajutorul harului să se dăruiască cu totul pe sine şi ?n toată vremea lui Dumnezeu a dob?ndit cel mai mare bine. ?nsă pe drumul către acest bine se află nenumărate virtuţi. Cele mai ?nalte dintre virtuţi sunt rezumate ?n ?nvăţăturile Apostolului şi ucenicului lui Hristos, Pavel. El spune că virtuţile sunt ?roada Duhului? şi le enumeră: ?iubirea, bucuria, pacea, ?ndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, bl?ndeţea, ?nfr?narea şi curăţia?.
Cuv?ntul virtute provine din latinescul vertus, care are dublu ?nţeles: 1) putere; 2) ?nclinaţie statornică de a ?mplini binele. De aceea, binele e totdeauna biruitor asupra răului, fiindcă cea mai mare putere e virtutea. Sf?ntul Isaac, monahul sirian din secolul al VII-lea, spunea despre virtute:
?Frica de Dumnezeu e ?nceputul virtuţii şi e ştiut că ea este odrasla credinţei. Frica de Dumnezeu se sădeşte ?n inima omului atunci c?nd el ?şi ?ndepărtează mintea de la plăcerile lumeşti, ?n aşa fel ?nc?t să ?ngrădească rătăcirea g?ndurilor cu cugetarea la ?mpărăţia ce va veni. Virtuţile urmează una alteia, aşa ?nc?t calea virtuţilor să nu fie dureroasă şi ?mpovărătoare; ele fiind dob?ndite ?n mod progresiv, pot fi lucrate cu uşurinţă. Astfel, necazurile ?ndurate de dragul virtuţii ar trebui să fie ?ndrăgite de om ca virtuţile ?nsele?.
Deşi sunt multe feluri de virtuţi, patru dintre ele sunt mai importante, fiind legate ?n mod direct de suflet. Un monah al pustiei din Asia Mică, Sf?ntul Petru Damaschinul (sec. XI), vorbeşte despre aceste patru virtuţi astfel:
?Există patru feluri de ?nţelepciune a virtuţii: 1) chibzuinţa sau cunoaşterea lucrurilor ce trebuie şi nu trebuie făcute, ?mpletită cu paza minţii; 2) ?nfr?narea, prin care scopul nostru de a face binele este protejat şi ţinut departe de toate faptele, g?ndurile şi vorbele care nu sunt pe placul lui Dumnezeu; 3) bărbăţia, tăria de a răbda suferinţa, ?ncercările şi ispitele care se ivesc pe calea spirituală; 4) dreptatea sau dreapta socoteală, care constă ?n a menţine echilibrul potrivit ?ntre primele trei. Aceste virtuţi se nasc din cele trei puteri ale sufletului ?n modul următor: chibzuinţa şi dreptatea sau dreapta socoteală vin din partea raţională sau cugetătoare a sufletului; ?nfr?narea din partea poftitoare [concupiscenţă] şi bărbăţia din partea m?nioasă [irascibilă]?.
De această bărbăţie a inimii are nevoie omul pentru a ieşi biruitor ?n virtute. C.S. Lewis spunea că fără bărbăţie nici o altă virtute nu poate fi dec?t din ?nt?mplare. Fără bărbăţie ?n lupta pentru dob?ndirea virtuţii, omul nu numai că se va lipsi pe sine de virtute, dar va fi ?n mod inevitabil obligat să aleagă ?n locul ei viciul, căci virtutea pare greu de dob?ndit. Aşadar, bărbăţia e absolut necesară.
Un monah grec de la Muntele Athos, Sf?ntul Grigorie Palama (sec. XIV), spunea ?n privinţa aceasta:
?E oare binele mult mai greu de ?mplinit şi virtuţile mai dificil de dob?ndit dec?t lucrurile rele? Eu nu văd că ar fi astfel! E ştiut faptul că omul care este beat şi nu mai are stăp?nire de sine se osteneşte mult mai mult dec?t cel care e stăp?n pe sine?.
Numai după ce omul a ?nceput să fie stăp?n pe sine poate atinge v?rful cel mai ?nalt al tuturor virtuţilor care e şi izvor al puterii lor, adică dragostea. A vorbi despre dragoste ?nseamnă a ?ndrăzni să vorbeşti despre Dumnezeu, căci Dumnezeu e dragoste. Sf?ntul Isaac Sirul spunea:
?Fiindcă am scris mai ?nainte despre năzuinţa şi dorul fierbinte de cele duhovniceşti, acum a sosit timpul să le explicăm. Ele sunt o putere nelămurită care se st?rneşte ?n inimă din dragoste. Dragostea de Dumnezeu este o căldură mai presus de fire şi c?nd se coboară fără măsură ?n om, ?i face sufletul să-şi iasă din sine (?n extaz)?.
Fiind ?ntrebat: ?C?nd ajunge cineva la desăv?rşirea multelor roade ale Duhului??, Sf?ntul Isaac a răspuns:
?C?nd se va ?nvrednici de dragostea desăv?rşită a lui Dumnezeu?.
Apoi a fost ?ntrebat: ?Şi din ce cunoaşte cineva că a ajuns la aceasta?? Sf?ntul Isaac a răspuns:
?C?nd amintirea lui Dumnezeu se mişcă ?n cugetarea sa, ?ndată inima sa se mişcă ?n dragostea Lui şi ochii săi varsă lacrimi cu ?mbelşugare; căci e obiceiul iubirii să se ?nmoaie ?n lacrimi la amintirea celor iubiţi. Şi afl?ndu-se omul astfel, niciodată nu se lipseşte de lacrimi. Pentru că nu lipsesc niciodată pricini care-l duc la pomenirea lui Dumnezeu. De aceea şi ?n vis vorbeşte cu Dumnezeu; căci e obiceiul iubirii să facă unele ca acestea. Şi aceasta este desăv?rşirea oamenilor, chiar ?n viaţa aceasta a lor?.
Cel ce a dob?ndit dragostea ?l gustă pe Hristos ?n fiecare zi şi ?n fiecare ceas şi se face nemuritor prin ea. Dragostea e mult mai dulce dec?t viaţa. Cel ce a dob?ndit dragostea s-a ?mbrăcat cu ?nsuşi Dumnezeu.
Rugăciunea
Astfel, de la dragoste suntem călăuziţi către rugăciune. Sf?ntul Grigorie Palama, cunoscutul monah de la Muntele Athos, spunea următorul lucru despre rugăciune, prin care ne sunt dezvăluite ad?ncurile rugăciunii inimii:
?Virtutea rugăciunii ?mplineşte taina unirii noastre cu Dumnezeu; ea e legătura creaturilor raţionale cu Creatorul lor?.
Există trei trepte ale rugăciunii care sunt ca trei zale dintr-un lanţ. Fiecare treaptă duce către cealaltă, p?nă c?nd cel ce se roagă atinge desăv?rşirea mult r?vnită a rugăciunii. ?nsă, foarte puţini rabdă osteneala dob?ndirii rugăciunii desăv?rşite. De fapt, ?n aceste vremuri de neglijenţă spirituală, puţini sunt cei care trec de prima treaptă a rugăciunii.
?naintea rugăciunii e credinţa. Trebuie să ?nţelegem că rugăciunea este o convorbire adevărată cu Dumnezeu, prin care, după ce inima s-a curăţit, El vine să Se sălăşluiască ?n ea. Acesta este şi motivul pentru care trupul omului e numit templu al lui Dumnezeu, fiindcă este sălaş al Lui. De aceea a spus Hristos că ??mpărăţia lui Dumnezeu e ?nlăuntrul vostru?128. Acolo e locul unde ?ncepe ?mpărăţia cerurilor pentru cei ce o caută. Astfel, rugăciunea ? adevărata rugăciune ? necesită o credinţă care nu e din lumea aceasta.
Despre cele trei trepte ale rugăciunii, Sf?ntul Teofan Zăvor?tul spune:
?Prima treaptă este rugăciunea trupească, care constă ?n citirea de rugăciuni alcătuite de mai ?nainte şi de psalmi. Omul are nevoie de răbdare, trudă şi sudoare, căci mintea se ?mprăştie şi inima nu ?ncearcă nici un simţăm?nt, nici o bucurie, pierindu-i dorinţa de a se ruga. Totuşi, fără a ţine seamă de acest lucru, hotărăşte-ţi o r?nduială de rugăciune şi ţine-te de ea. Aceasta este rugăciunea lucrătoare.
Treapta a doua este rugăciunea cugetării: mintea s-a deprins să se reculeagă ?n vremea rugăciunii şi se roagă cu luare aminte, fără risipiri. Mintea se concentrează cu totul asupra cuvintelor scrise şi le rosteşte ca şi cum ar fi cugetate de ea ?nsăşi.
Treapta a treia este rugăciunea simţirii: inima se ?ncălzeşte prin luare aminte şi ceea ce mai ?nainte era un simplu g?nd ajunge acum simţire. La ?nceput a fost un text duhovnicesc citit, apoi a devenit o cugetare duhovnicească, şi ceea ce a fost o simplă cerere prin cuvinte se transformă ?n simţire de absolută necesitate. Cel care a trecut de prima treaptă ? lucrătoare ? şi de cea de-a doua treaptă ? g?nditoare ? şi a ajuns la o adevărată simţire se va ruga fără cuvinte, căci Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii?.
??ntoarce-te către Dumnezeu, ?ndrept?ndu-ţi atenţia minţii către inimă şi cheamă-L pe El de aici. Av?nd mintea statornicită cu tărie ?n inimă, stai ?n faţa lui Dumnezeu cu teamă şi cu dragoste, cu respect şi cu devotament. Dacă vom ?mplini această mică r?nduială ?n mod neabătut, dorinţele şi simţirile pătimaşe nu vor mai ?ndrăzni să se ridice vreodată, nici vreun alt g?nd.?
Sensul existenţei umane se reduce la rugăciune, care este ?nceputul şi sf?rşitul vieţii şi ?nt?iul scop al fiecărei zile. Sf?ntul Teofan Zăvor?tul spune:
?Lucrul cel mai important ?n viaţa omului e să ajungă să stea cu mintea ?n inimă ?naintea lui Dumnezeu şi să continue să stea ?naintea Lui fără ?ncetare, zi şi noapte, p?nă la sf?rşitul vieţii?.
Rugăciunea este singura cale către desăv?rşire, dar ?n lumea aceasta stricăcioasă şi nedesăv?rşită, rugăciunea vine numai prin suferinţa inimii.
Inima ?ndurerată
Dacă există o caracteristică specifică tuturor oamenilor, aceasta este suferinţa. Oamenii de toate rasele, păturile sociale şi de orice neam ar fi trec prin suferinţă. Pur şi simplu, a suferi e omeneşte.
Tirania lumii nihiliste pricinuieşte omenirii suferinţa. ?n răzvrătirea sa, omul ?şi produce singur durerea, provoc?ndu-şi şi mai multă suferinţă. ?nsă cea mai rea suferinţă este poate suferinţa din ignoranţă, care ?l determină pe om să urmeze calea plăcerilor deşarte ale lumii. ?ntrebarea este: cum poate omul să scape de suferinţă?
Răspunsul e unul singur: omul nu poate să scape de suferinţă ?n lumea aceasta! Hristos cel răstignit ne ?nvaţă că omul trebuie să-şi asume suferinţa şi prin ea să intre ?n viaţa veşnică, unde nu este nici un fel de suferinţă. Iar această suferinţă trebuie să fie pentru Adevărul lui Dumnezeu. Dacă suferim pentru noi ?nşine, suferim zadarnic, dar dacă suferim pentru Dumnezeu, suferim pentru adevăr.
?nsă, Dumnezeu este izvorul milei şi, datorită ?nţelepciunii Lui, omul nu poate să scape de suferinţă ?n această lume. Suferinţa este cel mai mare ?nvăţător. Monahul Seraphim Rose, care a fost un adevărat filosof şi care a cunoscut şi a ?nţeles darul suferinţei, spunea:
?De ce ?nvaţă oamenii numai prin durere şi suferinţă şi nu prin plăcere şi bucurie? E foarte simplu: fiindcă plăcerea şi bucuria ?l obişnuiesc pe om să fie mulţumit cu lucrurile date de lumea aceasta, pe c?nd durerea şi suferinţa ?l ?mping să caute o fericire mai profundă, dincolo de limitările acestei lumi?.
Este ştiut faptul că atunci c?nd omul suferă fără vreun motiv aparent, Dumnezeu vrea să i Se descopere pe Sine ?nsuşi, căci Hristos a venit pe păm?nt pentru cei asupriţi şi umiliţi. Hristos a venit să izbăvească specia umană din robia spirituală, să le dăruiască celor ?ntemniţaţi libertatea. Suferinţa e calea cea mai directă prin care Dumnezeu poate ajunge la inimile noastre. Monahul Seraphim Rose, ca unul care a cunoscut suferinţa, ne mărturiseşte următoarele:
?Procesul revelaţiei se produce ?ntr-un mod foarte simplu: fiind la str?mtoare, omul suferă şi apoi lumea cealaltă i se deschide. Cu c?t eşti mai mult ?n suferinţă şi ?n necazuri şi ?l cauţi cu mai multă disperare pe Dumnezeu, cu at?t mai mult El va veni ?n ajutorul tău, ?ţi va descoperi Cine este şi ?ţi va arăta modalitatea de a scăpa de ele?.
?ndată ce omul ?l primeşte pe Hristos ?n inima sa, povara suferinţei vieţii se uşurează. Atunci suferinţa se transformă ?n hrana spirituală prin care se dob?ndeşte virtutea. Prima virtute pe care o ?nvaţă suferinţa este umilinţa. Cei care au suferit foarte mult ştiu că omul nu poate ?ndura chinurile vieţii prin propriile sale puteri. Numai cu ajutorul puterii lui Dumnezeu le va putea ?ndura, indiferent că provin din exterior, precum: boala, rănile trupeşti sau chiar tortura, sau din conflicte interioare, precum: singurătatea, deznădejdea, ?ntristarea, părăsirea şi supărarea. Dumnezeu, prin suferinţă, ?l ?nvaţă pe om să-şi ?nţeleagă propria-i neputinţă şi ?n felul acesta să caute ajutorul ?n puterea lui Hristos.
Următoarea virtute pe care o dă suferinţa este răbdarea. Prin ?ndurarea necazurilor şi ?ncercările vieţii dob?ndim putere sufletească. ?mpreună cu ?ndelunga-răbdare a suferinţei vine şi capacitatea de a vedea dincolo de lumea temporală cu necazurile ei şi puterea de a contempla ?măreaţa privelişte?. ?nţelepciunea ?i spune celui ce suferă să privească lucrurile din perspectiva veşniciei, unde nu este nici boală, nici ?ntristare, nici suspin. Av?nd veşnicia ?n ad?ncul inimii, cel ce suferă poate ?ndura necazurile vremelnice şi se simte recunoscător faţă de Dumnezeu, fiindcă i-a dat posibilitatea să-şi ducă crucea. Prin ?ndurarea suferinţei cu răbdare, sufletul se ?ntăreşte şi omul are şansa de a deveni om cu adevărat şi de a creşte ?n credinţă.
A treia virtute pe care o cunoaştem prin suferinţă este mila. Numai cel care a suferit poate avea milă de cel care suferă. Această virtute poate să atingă o asemenea dimensiune, ?nc?t un om poate simţi efectiv durerea altuia şi chiar a ?ntregii omeniri, t?nguindu-se de starea ei jalnică. Sf?ntul Isaac Sirul, vorbind despre milă, spunea:
?Şi ce este inima plină de milă? Arderea inimii pentru toată creaţia, pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru demoni şi pentru orice făptură. G?ndirea la ele sau vederea lor fac să curgă din ochi şiroaie de lacrimi. Din mila multă şi apăsătoare ce stăp?neşte inima şi din stăruinţa ei, inima se str?nge [de durere] şi nu mai poate răbda sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo ?ntristare c?t de mică, ivită ?n vreo făptură. Şi pentru aceasta aduce rugăciune cu lacrimi ?n tot ceasul şi pentru cele necuv?ntătoare şi pentru duşmanii adevărului şi chiar şi pentru cei ce-l vatămă pe el, ca să fie păziţi şi iertaţi. Face aceasta din multa milostivire ce se mişcă ?n inima lui fără măsură, după asemănarea lui Dumnezeu?.
De la aceste trei virtuţi, care se dob?ndesc prin ?purtarea crucii? lui Hristos, se ajunge la o stare sufletească numită ??ndurerarea [stăpungerea] inimii?. ?ndurerarea inimii este izvorul din care se adapă cel ce suferă şi ?l face capabil să ?ndure toate necazurile, să treacă prin moarte şi să cunoască tăr?mul veşniciei. Temelia acestei dureri a inimii este amintirea morţii, natura efemeră a vieţii de pe păm?nt şi starea de suferinţă a omului de pe păm?nt. Aceste cugetări ?l fac pe cel ?n suferinţă să-şi amintească de Dumnezeu. Marele monah din Palestina secolului al IV-lea, Sf?ntul Marcu Ascetul, a definit ?ndurerarea inimii printr-o frază simplă, dar care exprimă ?n mod deplin sensul ei:
?Aducerea aminte de Dumnezeu naşte ?ndurerarea inimii celui ce ?l cinsteşte. ?nsă cel ce uită de Dumnezeu devine ?ngăduitor cu sine şi deci insensibil?.
Această aducere-aminte de Dumnezeu ?mplineşte sensul ultimei şi adevăratei răzvrătiri. Purtarea crucii cu dăruire şi ?ncredere ?n Dumnezeu este calea pe care sufletul omului se purifică şi se pregăteşte să treacă prin moartea trupului ?n viaţa veşnică.
Cei trei duşmani
Acum, după ce ne-am format o viziune de ansamblu asupra ?nţelegerii realităţii trupului şi sufletului, a simţurilor, a patimilor, a virtuţilor, a rugăciunii şi a suferinţei, sensul ultimei şi adevăratei răzvrătiri poate fi dezvăluit pe deplin.
Sf?ntul Paisie Velicikovsky reduce, ?n scrierile sale, această răzvrătire la trei elemente: lumea, trupul şi diavolul. Răzvrătirea ?mpotriva acestora este ?nsă ultima şi adevărata răzvrătire.
?Lumea. Prima treaptă a războiului e ?mpotriva lumii. Aceasta se ?nt?mplă atunci c?nd noi ne rupem de lume şi părăsim cu desăv?rşire plăcerile ei dulci şi mirajul ?nşelător al frumuseţilor ei oferite de bogăţia cea stricăcioasă şi distracţiile cele trecătoare, lu?nd de bunăvoie exemplul sărăciei lui Hristos. ?Cel ce vrea să fie prieten cu lumea I se va face vrăjmaş lui Dumnezeu.? De aceea, depărtează-te de lume şi vieţuieşte ?n linişte. Neagă lumea cu amăgirea ei; ?nstrăinează-te pe tine ?nsuţi de ea cu o ?nstrăinare care să te facă să nu te mai ?ntorci niciodată. Şi astfel ai biruit primul duşman.
Trupul. Vei putea birui trupul dacă te vei reţine pe tine ?nsuţi de la excesul de m?ncăruri delicioase şi de la băutura fără măsură. Apoi, prin postire vei ucide dorinţa de a păcătui şi ?ţi vei mortifica poftele desfr?nate ale trupului; lenea o vei ?nfr?nge prin nesomn [priveghere]; dorinţa de desfr?nare trupească prin ?nfr?narea curăţiei. Cu astfel de săgeţi se războieşte trupul ?mpotriva sufletului.
Propriul nostru trup e ?ntr-un fel duşmanul nostru, fiindcă el se luptă, prin dorinţa sa pentru păcat, ?mpotriva sufletului. Dar este de asemenea şi prietenul nostru, prin faptul că el ajută sufletul să ?mplinească cele bune. Cu trupul putem ? cu ajutorul lui Dumnezeu ? să postim, să pl?ngem pentru păcatele noastre şi să facem milostenie spre ajutorarea celor nevoiaşi. Noi nu putem ?mplini aceste lucruri numai cu sufletul.
Dacă privim lumea prin cele de jos, raport?ndu-ne doar la trup, atunci omul e trecător, muritor şi moştenitor al focului şi al ?ntunericului. Dar dacă o privim cu ochiul minţii, prin cele de sus, atunci suntem veşnici, nemuritori şi moştenitori ai luminii cereşti. De aceea, vă rog pe voi, cei ce sunteţi slujitori ai lui Hristos, să nu fiţi prizonieri ai celor de jos ? ai trupului şi ai morţii ?, ci să trăiţi pentru cele cele de sus, pentru nemurire.
Diavolul. Dacă ai ?nfr?nt lumea şi trupul, atunci poţi să te ?narmezi cu uşurinţă ?mpotriva diavolului ?nsuşi, ?mpotriva stăp?nitorului lumii acesteia, prinţul ?ntunericului. ?narmează-te cu deplina armură a lui Dumnezeu, cu armele credinţei, răbdării şi rugăciunii. Diavolul şi puterile lui se pot ?nfr?nge astfel: m?ndria prin umilinţă, slava deşartă prin lepădarea de sine, desfr?ul prin curăţie; ?nsă cele mai multe se biruiesc prin răbdarea crucii tale, răstignindu-te pe tine ?nsuţi faţă de lume şi astfel murind vieţii păcatului.
Apoi, biruinţa ta se va arăta ca luna plină ?n amiază, strălucind de slava veşnică; ?ngerii lui Dumnezeu vor veni la tine, iar Hristos, veşnicul ?mpărat al slavei, te va primi şi te va slăvi, oferindu-ţi un loc ?n ?mpărăţia Lui cea cerească.?
Cuv?nt de ?ncheiere
Acum e at?t de limpede faptul că această lume zdrobită [spiritual] se apropie de propriul sf?rşit. Dacă războiul omului ?mpotriva lui Dumnezeu continuă, vom ?nceta să mai existăm.
Nu mai suntem fiii războiului, care să-şi dorească să se afunde ?n somn fiindcă Dumnezeu nu există, a murit. Nu mai suntem fiii ?ntunericului, ci fiii luminii, fiindcă ne cunoaştem ob?rşia, ne-am trăit moartea şi am fost ?nviaţi. Acum ştim diferenţa dintre ceea ce este diform şi ceea ce este frumos, dintre rău şi bine, dintre ură şi iubire ? căci a vorbi despre iubire ?nseamnă a te ?ncumeta să vorbeşti despre Dumnezeu, Care e iubire. Astfel Dumnezeu nu a murit, căci cine ar putea să ucidă iubirea? Este vorba despre acea iubire pentru care merită să-ţi dai viaţa ?n fiecare zi; Dumnezeu este Cel ce merită sacrificiul nostru suprem, fiindcă El a murit mai ?nt?i pentru noi.
Am supravieţuit iadului acestei lumi muribunde şi acum ştim că ??mpărăţia cerurilor e ?nlăuntrul nostru?. ?n timp ce lumea se ?ndreaptă către moarte, noi ne ducem crucea vieţii, fiindcă vedem limpede iadul care ne ?nconjoară şi preferăm să fim răstigniţi ?n mod personal, tainic [lăuntric], căci răstignirea e singura cale spre ?nviere.
?n această ?nviere a noastră, Hristos sfăr?mă porţile iadului şi ?i descătuşează pe cei ce erau legaţi cu lanţurile lui. El calcă [?n picioare] moartea cu moartea Sa şi le dă viaţă celor din morminte. Toate acestea, cu puterea lui Dumnezeu, care ne-a lăsat c?teva ?nvăţături simple de care să ne folosim ?n ultima şi adevărata răzvrătire:
?Fericiţi cei cu duhul sărac, că a lor este ?mpărăţia cerurilor,
Fericiţi cei ce pl?ng, că aceia se vor m?ng?ia.
Fericiţi cei bl?nzi, că aceia vor moşteni păm?ntul.
Fericiţi cei ce flăm?nzesc şi ?nsetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei cu inimă curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este ?mpărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi c?nd din pricina Mea vă vor ocăr? şi vă vor prigoni şi minţind vor zice tot cuv?ntul rău ?mpotriva voastră?.
Cu aceste adevăruri, tineretul sf?rşitului lumii se poate ridica deasupra ?ntunericului sf?rşitului şi poate deveni lumina lumii.
?Şi acum răm?n: credinţa, nădejdea şi dragostea, acestea trei; dar mai mare dintre ele este dragostea.?
Alte carti de interes :

cartea Iertarea

Iertarea

...

cartea Povestiri duhovnicesti

Povestiri duhovnicesti

...

cartea Povestiri duhovnicesti, volumul II

Povestiri duhovnicesti, volumul II

...

cartea Parintele Ieronim Simonopetritul - Staretul Metocului Inaltarea Domnului

Parintele Ieronim Simonopetritul - Staretul Metocului Inaltarea Domnului

...

cartea Cuviosul Iosif Isihastul

Cuviosul Iosif Isihastul

Nevointe - Experiente - învătături ...

cartea Semnele vremurilor din urma. Marturiile monahilor si ale inchinatorilor. Parintele Paisie(1924-1994)

Semnele vremurilor din urma. Marturiile monahilor si ale inchinatorilor. Parintele Paisie(1924-1994)

Nu exista indoiala ca traim vremurile cele din urma! Si una dintre cele mai puternice marturii este faptul ca toti credinciosii si necredinciosii prevad limpede, chiar in ignoranta lor ca ceva se pregateste ...

cartea Parinti athoniti pe care i-am cunoscut

Parinti athoniti pe care i-am cunoscut

Sunt prezentati cativa Parinti imbunatatiti din vremurile noastre, de curand mutate la Domnul, traitori in manastirile din Athos. ...

cartea Intamplarile pelerinului in calatoria sa

Intamplarile pelerinului in calatoria sa

John Bunyan este autorul a catorva zeci de lucrari cu continut crestin ...

cartea Spovedania unui monah de la Muntele Athos

Spovedania unui monah de la Muntele Athos

In aceasta carte impresioneaza, in primul rand, sinceritatea parintelui aghiorit, care isi deschide sufletul in fata noastra. O face cu multa sfiala, dar, cu toate acestea, reuseste sa ne ajute sa intelegem ...

cartea Istoria Bisericii Ortodoxe Bulgare - scurta introducere

Istoria Bisericii Ortodoxe Bulgare - scurta introducere

Ortodoxia slava sud-dunareana a dat pe parcursul a peste un mileniu de crestinism nenumarati sfinti, cuviosi si mucenici - si aici i-am putea aminti pe Sfantul Cneaz Mucenic Boian-Enravota, Sfantul tar-monah ...

cartea Efectele televiziunii asupra mintii umane si despre cresterea copiilor in lumea de azi

Efectele televiziunii asupra mintii umane si despre cresterea copiilor in lumea de azi

Deficientele de atentie si concentrare, slabirea capacitatilor mentale, a puterii de judecata si a motivatiei sunt probleme care se afla de cateva zeci de ani in atentia cercetatorilor ...

cartea Patrologie, volumul II/1 (Secolul IV - Rasarit si Apus)

Patrologie, volumul II/1 (Secolul IV - Rasarit si Apus)

Marturisesc cu emotie ca am intalnit la tinerii mei studenti, care m-au presat „sa dau" o patrologie, cel mai miscator interes pentru adevarata gandire patristica. Din aceasta perspectiva, lucrarea ...

cartea Jonathan Jackson - Un actor american alege ortodoxia

Jonathan Jackson - Un actor american alege ortodoxia

Interviu de Pr. Andrew Stephen Damick. ...

cartea Intre Dumnezeu si rock n roll

Intre Dumnezeu si rock n roll

  Cartea contine amintiri si extrase din jurnalul unui monah despre cel mai iubit prieten al sau din tinerete , pictorul Dusan ,, Ghera " Gherzici , prea devreme plecat dintre noi , precum si despre Dumnezeu ...

cartea Porunca iubirii.Nr 5-6/2011

Porunca iubirii.Nr 5-6/2011

Despre incununarea si rolul sotilor. Unitatea familiei ...PS Sofian Brasoveanul De la prietenie la iubire. Un baiat,o fata si Dumnezeu in prietenia lor ...Preot Nicolae Tanase Viata mea in ...

cartea Fapte minunate de la Parinti Atoniti

Fapte minunate de la Parinti Atoniti

Tiparita cu binecuvantarea IPS Daniel, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei. Din cuprins: Vedenie ce s-a aratat in Sfantul Munte Vedenie infricaosata si minunata a Sofianiei Preotul care a trait 370 ...

cartea Condotiera

Condotiera

Conceput in maniera unei tragedii antice, sub patronajul Condotierei, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, Maica celor sarmani si ­obiditi din mirificul tinut al Vrancei, romanul ilustreaza oprimarea ...

cartea Cuviosul cronicar al sfintilor - In memoriam Parintele Ioanichie Balan

Cuviosul cronicar al sfintilor - In memoriam Parintele Ioanichie Balan

La implinirea a opt luni de la nasterea in cer a Parintelui Ioanichie, Sfanta manastire Sihastria publica un volum de aducere aminte in memoria marelui monah. Semneaza, printre altii: PF Daniel, IPS Serafim, ...